Căutăm părinții Lunii!

 

         Îi iau pe Moțoțicu și Sofi de la grădiniță. Fiecare zi cu ei doi în mașină este o aventură, iar mie îmi place maxim să intru în jocul lor. La fiecare drum spre grădiniță și spre casă, dăm drumul la muzică și facem club, ne maimuțărim, zicem ghicitori sau găsim câte ceva de discutat ca oamenii mari.

Ne pornim spre casă și după ce trecem în revistă Adrenalina lui Costi Ioniță, primesc undă verde să pun ce muzică îmi place mie. Așa ne-am înțeles de când a început grădinița. În fiecare dimineață mașina noastră bubuie la propriu din cauza muzicii și întotdeauna o melodie o alege el și una eu. Cum eram gata, gata să pun Lambada, se apucă fiu-miu de urlat:

-          Maaaaaami! Lunaaaaaaa! Ial ne ulmălește! (E poveste lungă. Revin cu ea cât de curând.)

Agitat din cale afară, arată cu degetul spre Lună.

-         Uite, mami! Uiteeeeee! Ial ne ulmălește! De ce vine după noi? Nu ale casă?

Mă blochez.

-         Chiar așa? Luna nu are casă? Mă întreabă și Sofi.

Cu mingea ridicată la fileu, încep:

-          Dragii mei, Luna este singură la părinți. Ea nu are nici mamă, nici tată. Stă de dimineață până seara și de seara până dimineață singurică acolo pe cer.

Moțoțicu: - De ce? Pălinții ei nu au iubit-o? A făcut plotii?

Sofia: - Unde-i sunt părinții? De ce au lăsat-o singură?

Cum o scoți pe asta Cruello? Doar tu ai început!

-         Copii, ea este foarte specială și nu numai că a fost iubită de părinții ei, dar este iubită de toată lumea. Nu ați văzut că apare în desenele animate, în cărți și în filme? Este atât de îndrăgită încât este peste tot! Și are și forme grozave! Când este pe jumătate, când este plină și strălucitoare, când este ascunsă după nori, când este ca o jumătate de cerc. Luna este minunată!

Moțoțicu: - Da, dar de ce este singulă? Niciun copil nu tlebuie să fie singul, mami!

Mi se înmoaie genunchii și îi spun ce-mi vine prima dată în gând:

-         Ai dreptate, puiule! Eu zic să o luăm acasă. Ce spuneți copii? O luăm pe rând acasă. Prima dată merge la Sofi și mâine o luăm la noi. Ce ziceți?

-         DAAAAAAAAA! Se aude de pe bancheta din spate, de parcă ziceai că le-am promis un camion de înghețată și 10 ani fără teme.

Ajungem acasă la Sofi și pitica spune:

-         Eu nu vreau să iau Luna acasă. Nu cred că are loc de mine și Sabin (frățiorul de câteva luni)

-         Ok, zic eu. Azi o luăm noi acasă și tu o iei în altă zi.

-         Ăsta e un plan foalte bun! Mă aprobă fiu-miu.

O lăsăm pe Sofi acasă și după ce o anunțăm pe buni că venim, pornim mașina.

-         Mami, eu nu vleau să luăm Luna acasă! Dacă se întolc pălinții ei după ea și nu o gătesc? Nu o să fie tlistă Luna? Hai mai bine să-i căutăm noi pălinții și să-i facem o sulpliză! Hai, mami! Hai! Haaaaaaaaiiii! Melgem? Melgeeeeeem?

-         Mergem, mami! Mergem! Hai să căutăm părinții Lunii! Dar mai întâi merge în casă să păpăm, să ne jucăm, să ne uităm la desene animate și să mai facem orice până uiți de Luna cea orfană.

-         Ăsta e un plan si mai bun! Dal, mami! Ce înseamnă olfan?

 

 

 

 

 

Read More

Amintiri În.Creion

 

“- Auzi, tu îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut noi? O întreb pe Roxana zilele trecute când ne-am întâlnit la o cafea. Simt că o știu de o viață, deși habar nu am când și cum ne-am cunoscut.

- Bineînțeles! A fost cu siguranță la nunta lui Coteanu. Apoi ne-am mai întâlnit să discutăm de nunta mea. Între timp am fost la nunta ta și tot așa.”

Deși nu ne-am întâlnit extrem de des, am știut mereu una de alta. Bucurii și supărări, le-am împărtășit pe toate. Ceea ce nu mi-a spus însă Roxana, este că ea are un talent extraordinar pe care a decis să-l scoată la lumină abia anul trecut în luna Octombrie.

În.Creion a luat naștere din dorința ei de a produce o schimbare în viața ei. A fost acea pasiune care o măcina pe interior și care se cerea la lumină. Simțea că ușor, ușor se stinge din punct de vedere profesional și plafonarea avea să-și pună mai mult accentul pe viața ei. Profesia ei de inginer peisagist pentru care își dedicase mai bine de 11 ani din viață studiilor și practicii, intrase într-o pauză necerută din cauza situației create de CoVid. Deși timpul îi era ocupat și de micuța ei fetiță energică, seara când punea capul pernă, simțea că este incompletă și că-i lipsește ceva.

”Așa că într-o dimineață m-am trezit, mi-am făcut cafeaua, am pus mâna pe hârtie, pe creion și am început să conturez. Și am conturat ore întregi până finalul a fost ceea ce-mi doream. A fost un tablou 3 în 1 cu fetița mea. Atunci am realizat că vreau să desenez În.Creion”, mi-a spus Roxana când am întrebat-o de unde și până unde desenează ea.

Am fost fascinată de cum a evoluat în câteva săptămâni, așa că am rugat-o să-mi facă un tablou în creion după poza mea de suflet. Avea să fie cadoul perfect pentru mama mea de Crăciun. Zis și făcut! I-am trimis poza care nu era la o calitatea tocmai excelentă, dar rezultatul final a fost mai mult decât mă puteam aștepta. I-am și dat mesaj imediat ce mama a desfăcut cadoul de Crăciun și mai că a început să plângă.

 

 

          

        Zilele trecute am rugat-o să-mi mai facă un tablou, fiind ziua de naștere a șefilor mei. Vă las să vă convingeți singuri de talentul Roxanei.

 

          Pe 26 Ianuarie a fost și ziua de naștere a Roxanei. Mi-am propus să-i ofer în dar acest text, dar cum omul petrece 3 zile și 3 nopți, este bine venit cadoul și mai târziu. Am simțit totuși că vreau să aflu mai multe despre pasiunea ei, așa că, la cafea, am început să o interoghez: când și-a descoperit pasiunea, care a fost primul desen, cât îi ia să realizeze un tablou, cel mai special desen, cea mai complicată comandă și tot așa.

”De mică am desenat. Mai bine spus mâzgălit până a intervenit mama și mi-a arătat cum să desenez oameni din triunghiuri. (Râde de numa’, numa’). Cred că aveam sub 6 ani pentru că țin minte că mergeam la grădiniță. Ulterior, cam pe la vârsta de 6-7 ani, mi-a arătat cum să desenez un măr. De unde încep, cum țin creionul, cum apăs sau mai bine spus, să nu apăs, cum fac umbre și lumini. Am fost foarte încântată. A descoperit învățătoarea ce pot să fac și era foarte mândră de mine. Mă lăuda la toți învățătorii. Prin clasa a III-a adusese profesorul de desen din generală ca să ne explice câteva noțiuni de pictură. A fost wow!”

Îmi povestea cu atâta patos de mai avea puțin și îi ieșea inima din piept. A mai luat o gură de cafea și a continuat. ”Îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte care a fost primul desen făcut, dar îți spun care a fost primul portret. În clasa a V-a îl aveam ca profesor de arte plastice chiar pe acel profesor adus de doamna învățătoare în clasa a III-a. Profesorul mi-a explicat cum să iau proporțiile corect, ce înseamnă fizionomia feței, absolut tot ce puteam să înțeleg la acea vârsta mi-a explicat cu drag. Mi-am făcut autoportretul în acuarele. A fost așa de reușit, încât a fost luat și expus pe holul școlii ... și dus a fost.”

Mai schimbăm câteva vorbe despre copii, despre perioada grea prin care trecem din cauza situației mondiale, despre cât de dor ne este de o vacanță și aduc iar vorba de desenele ei. Aflu că îi ia minim 10 ore să facă un desen cu două personaje, dacă nu chiar mai mult. ”Acest minim de 10 ore nu îl fac într-o singură zi. Le împart pe 2 sau 3 zile chiar pentru că obosesc și am nevoie să îmi odihnesc ochii și spatele. Iar o pauză mă ajută să văd ulterior zonele ce au nevoie de îmbunătățiri.

Mi s-a părut extraordinară ideea de a avea un tablou 3 în 1 cu fetița ei și am întrebat-o despre ce este vorba. Răspunsul a venit cu o strălucire aparte în ochi. ”Cel mai special desen! L-am făcut la sfârșit de octombrie 2020. A fost după o pauză de desen de 5 ani. Nu mai spun de stresul din ultimul an. Chiar aveam nevoie să redevin eu! Am un minunat copilaș, o fetiță, și tare am vrut să fac o amintire specială cu ea. Nu mă puteam decide ce poze să aleg cu ea și astfel am ales câte o poză de la fiecare aniversare - nou născut, un an și doi ani. A ieșit minunat chiar dacă se vedea pauza de 5 ani în desen, dar nu mai conta! A avut un impact foarte mare și asupra prietenilor și a comunității de mame din care fac parte. M-am simțit minunat când l-am terminat și mă simt minunat când îl privesc!”

De la un desen, Roxana a început să aibă câte o comandă pe săptămână, apoi câte 2, 3 pentru ca acum să facă față cu greu solicitărilor. Vestea că este talentată s-a dus atât de repede încât are solicitări inclusiv să facă modele de tatuaje.

Întâlnirea noastră la cafea s-a terminat cu telefoanele zbârnâind și la mine și la ea: ”Voi două ați uitat că aveți copii acasă?” : )))))

A rămas să ne revedem la un vin fiert ca să știm o treabă. Până atunci, eu știu ce cadou memorabil îi voi face copilul meu la următoarea aniversare: un tablou 3 în 1.

Pe Roxana o găsiți și AICI, iar În.Creion AICI. Dacă vă doriți cu adevărat un cadou unicat, atunci apelați cu toată încrederea.

Read More

Vă rog să mă iertați!

Eu sunt un om foarte lipicios. Îmi place să am prieteni, să socializez, să ies, să povestesc, să călătoresc, să fiu mereu înconjurată de oameni. Probabil că și de asta ador ceea ce fac. În fiecare zi întâlnesc oameni și mă fascinează să văd cum îmi modific starea sau atitudinea în funcție de fiecare client. Cu unii pot să râd și să glumesc, cu alții trebuie să fiu sobră, cu unii abia dacă-i scoți din ale lor, iar cu alții nu pot interacționa nicicum.

Așa sunt și în relațiile cu prietenii mei. Cu unii împărtășesc absolut tot, cu alții abia schimb două vorbe, iar cu alții vorbesc de Paști și de Crăciun. Azi am ajuns la concluzia că am făcut o MARE GREȘEALĂ!

Vedeți voi, eu sunt genul de om căruia îi place să împărtășească și rele și bune. Dacă am un eveniment fericit în viața mea, îți povestesc. Dacă mi se întâmplă ceva rău, îți povestesc. Așa sunt construită. Îmi place să te invit la mine la o cafea, la masă, dacă plec într-o excursie de zi, te sun să te invit sau să-mi ofer ajutorul necondiționat. Așa am crezut că fac prietenii.

Astăzi când stăteam cu mama la cafea, vorbele ei m-au trezit la realitate.

-         Încetează să mai tragi de așa zisele tale prietenii. Înțelege pentru

totdeauna că nu toți sunt ca tine! Tu îi chemi peste tot, îi chemi la tine, îi chemi în parc, îi chemi la masă, îi chemi în excursii și vacanțe. Tragi de ei și? Cine te cheamă pe tine? Cine te-a invitat toată vara asta la un suc? Cine te-a invitat la un grătar? Câți te-au întrebat de sănătate? Tu nu vezi că pe cine consideri tu prieten,

Read More

35 cu 2

Ieri dimineață mă sună George:

-         Ai timp să treci pe la mine pe la studio? Vreau să-ți arăt ceva fain tare cam într-o oră. Ajungi?

-         Ajung, ajung că am treabă prin zona tribunalului și mi-am luat liber special pentru asta.

Deja mă gândem că mă cheamă să-mi arate vreun decor deosebit de Crăciun. Când am ajuns la el, mă pune să-l mai aștept puțin că s-a decalat cu niște comenzi. Numai bine mă plimb puțin prin studioul lui.

******

Anul acesta fiul meu a împlinit 2 anișori și la câteva zile distanță, eu 35. De ziua lui am petrecut cu o gașcă faină, oameni dragi tare, tare sufletului nostru. S-a lăsat cu joacă, râsete, pizza, torturi, coifuri, bătaie pe jucării și o chinuială fantastică să reușim să facem o mână de copii să stea la pozat.

          De ziua mea în schimb, mi-am dorit cât mai multă intimitate. Mi-am dorit să petrec timp de calitate doar cu familia mea. Cum frate-miu & company erau la Brașov, mi-am organizat ziua cu moțoțicu, mami meu și nelipsita Dodolina.

L-am sunat pe George, l-am rugat să-și facă timp și pentru noi în agenda lui aglomerată și să ne facă o ședință foto aniversară. Așa se face că ziua mea de naștere am petrecut-o pe malului Ciricului, cărând baloane, făcând mușchi cu un tort de vreo 2 kilograme pe care-l mutam de pe o mână pe alta, strigând mereu după Dodo și spunând din 2 în 2 minute – ”Mami, ai grijă la băiat!”, ”Ah! Grijă mare!”, ”Ține-l de mânuță!”, ”Vezi să nu cadă!”, ”Pui, zâmbește!” -  și strâmbându-mă la copil să-l fac să râdă de cred că și acum am maxilarul dislocat.

Voi știți ce greu e să organizezi o ședință foto în natură?!? Numai căratul materialului decorativ îți ia 2 ore.

Sună-l pe Mircea:

- Am nevoie de baloane colorate!

- Vino în Metalurgie să le iei. Cifra 2 este cadou pentru ștrumful tău din partea noastră.

Sună la cofetărie, trimite poze, negociază, stabilește ora când să ridici tortul, alege locația pentru ședința foto aproape de cofetărie că s-au anunțat 40 de grade și vrei să mai ajungi cu ceva aluat la pozat și nu cu o chestie care arată ca înghețata topită. Apropo, mulțumesc din suflet Cofetăriei Marabou. Tortul a fost EXCEPȚIONAL atât ca și design, cât și gust. Cine mă cunoaște, știe că la așa ceva și mai ales când vine vorba de copilul meu, sunt SUPER CHISATĂ și țin să iasă IMPECABIL. Jos pălăria pentru dumneavoastră.

Buuuuun. Luat tort, fugit după baloane. Băgat Mircea baloanele în mașină. Eu și tirul de la Coca Cola ce mai întorceam privirile oamenilor de pe stradă.

Ajungem la destinație, eu cărat toate cele, moțoțicu pus pe plâns că nu vrea baloane.

-         Ia mami măcar unul în mână! Nu-ți face nimic!

-         Nu, nu, nu. Nu pace, nu veau. 

Și dă-i bocete, frateeeee! 

Ajunge după noi și George împreună cu un coleg. Îl ia pe moțoțicul meu de mână și parcă s-a rotit pământul cu 180 de grade, că puiul meu s-a înseninat imediat. Și au început ei să discute ca băieții, să povestească de fotbal și mașini, să râdă unul la altul iar rezultatul îl vedeți în poze.

Toate bune și frumoase până am scos tortul din cutie. Mai prinde-l la poze dacă poți. Noi zâmbeam la aparat, el să devoreze turta dulce. Într-un final ne-am lăsat păgubași, i-am dat liber la tort și  ... 

           

******

Ieri dimineață mă sună George:

-         Ai timp să treci pe la mine pe la studio? Vreau să-ți arăt ceva fain tare cam într-o oră. Ajungi?

-         Ajung, ajung că am treabă prin zona tribunalului și mi-am luat liber special pentru asta.

Deja mă gândem că mă cheamă să-mi arate vreun decor deosebit de Crăciun. Când am ajuns la el, mă pune să-l mai aștept puțin că s-a decalat cu niște comenzi. Apare într-un final cu cel mai minunat și deosebit album foto: cel de la ședința foto cu moțoțicul meu modelul principal.

Îți mulțumim, George! Îți mulțumim de 1.000 de ori!

*****

Din culise 

Read More

Generația Partikip

Umblă vorba prin târg că sunt mai acidă așa de felul meu, mai ales când mă irită ceva. Băi, frate!! Când văd câta prostie este pe metrul pătrat pe rețelele de socializare, urlu!

Care ai fost, mă, la grădina zoologică și ai uitat să închizi ușa?  Au scăpat toate specimenele, că de sărit gardul slabe șanse cu ”tineretul” din ziua de azi. Accesul la ”libera exprimare” în online, pe mine una mă termină cu zile. Mă dor ochii în fiecare zi când deschid Facebook-ul și văd ce se comentează și mai ales cum se comentează la diferite postări. Pe lângă faptul că unii n-au nicio treabă cu limba română, nesimțirea este crasă!

Hai să vă explic că deja simt vreo 2 că se uită cruciș.

De-a lungul !!!!ANILOR!!!! am fost nevoită prin natura joburilor pe care le-am avut să fac și angajări. Primul pas spre a-mi găsi echipa a fost, bineînțeles, să optez pentru anunțurile de angajare pe diferite platforme: la ziar, la firme specializate de recrutare, fie în online pe grupurile de profil și ”OFCORS” pe Facebook. Și să te ții ”frățiuer”.

Dai și tu frumos ca tot omul anunțul:

”Firma X angajează personal pentru postul Y. Salariu X , program de lucru Y. Detalii la numărul de telefon Z.”

Și începe apocalipsa!! Știți rațele alea care se apucă una de măcănit și după ea începe turma? 

Și încep comentariile care te lovesc unul câte unul în moalele capului:

Detalii

Detalii

Detalii

Up
Partikip
Interesată

Detalii
Detalii

Detalii

Și eu sunt curioasă

Detalii

Detalii

Detalii

Dacă te mănâncă să le răspunzi: ”Vă rugăm să sunați la numărul afișat pentru detalii”, tot tu ți-o iei peste nas: ”Dar ce doamnă, vă e lene să scrieți aici?” După care urmează alte 20 de comentarii cu ”Detalii”. Ba mai mult, îți dau mesaje în privat, dar să sune la telefon, ptiu! ferească!!!

M-am mai răzvrătit eu o dată și am luat ”apărarea” unui coleg de breaslă. Pfooooaaaaaiii! Mare greșeală! Când m-a luat la ture o dUamnă trecută lejer de 60 de ani, nu m-a mai spălat nici apa Dunării. Apoi cred că a fost curioasă ce hram port și s-o fi uitat pe Fb-ul meu, că și-a șters la scurt timp comentariul, și-a cerut scuze în privat, dar m-a și blocat.

Mamaie, eu îți plătesc pensia!

Poate că sunt de modă veche, poate am pretenția la un minim de bun simț și decență, poate că sunt exagerată, dar pe cuvânt de cercetaș că generațiile astea se tâmpesc pe zi ce trece.

Dacă te-ai regăsit printre rândurile de mai sus, dă-i drumul în ceapa ta la școală și învață limba română, lasă Facebook-ul, învață lucrurile elementare de bun simț și pune naibii mâna pe telefonul ăla și sună când ai nevoie de detalii. O să ajungeți în scurt timp o generație de retardați, inculți, puturoși și incompetenți.

Read More