Vă rog să mă iertați!

Eu sunt un om foarte lipicios. Îmi place să am prieteni, să socializez, să ies, să povestesc, să călătoresc, să fiu mereu înconjurată de oameni. Probabil că și de asta ador ceea ce fac. În fiecare zi întâlnesc oameni și mă fascinează să văd cum îmi modific starea sau atitudinea în funcție de fiecare client. Cu unii pot să râd și să glumesc, cu alții trebuie să fiu sobră, cu unii abia dacă-i scoți din ale lor, iar cu alții nu pot interacționa nicicum.

Așa sunt și în relațiile cu prietenii mei. Cu unii împărtășesc absolut tot, cu alții abia schimb două vorbe, iar cu alții vorbesc de Paști și de Crăciun. Azi am ajuns la concluzia că am făcut o MARE GREȘEALĂ!

Vedeți voi, eu sunt genul de om căruia îi place să împărtășească și rele și bune. Dacă am un eveniment fericit în viața mea, îți povestesc. Dacă mi se întâmplă ceva rău, îți povestesc. Așa sunt construită. Îmi place să te invit la mine la o cafea, la masă, dacă plec într-o excursie de zi, te sun să te invit sau să-mi ofer ajutorul necondiționat. Așa am crezut că fac prietenii.

Astăzi când stăteam cu mama la cafea, vorbele ei m-au trezit la realitate.

-         Încetează să mai tragi de așa zisele tale prietenii. Înțelege pentru

totdeauna că nu toți sunt ca tine! Tu îi chemi peste tot, îi chemi la tine, îi chemi în parc, îi chemi la masă, îi chemi în excursii și vacanțe. Tragi de ei și? Cine te cheamă pe tine? Cine te-a invitat toată vara asta la un suc? Cine te-a invitat la un grătar? Câți te-au întrebat de sănătate? Tu nu vezi că pe cine consideri tu prieten,
nu dau doi bani?

-         Poate că le-am greșit și nu mi-am dat seama, mamă. Poate s-au

săturat să mă audă plângându-mă mereu de aceleași chestii. Poate am și eu o mare parte din vină.

-         Normal că ai și tu! Câteodată ești rea, dar asta nu schimbă cu

nimic situația. Prietenii vorbesc, își spun în față ce îi deranjează. Prietenii sunt și la bine și la rău. Altfel nu sunt prieteni. Mie mi se rupe sufletul mamă și mi-e milă de numa-numa de tine, dar tu nu cred că ai prieteni. Sau cel puțin, ăștia cu care te tot aud eu toată ziua, cu siguranță nu-ți sunt prieteni.

Și atunci mai iei o gură de cafea și le gândești la rece. Și-ți aduci aminte de prietenii veniți din alte județe care-și dau check-in în Iași, dar ție nu-ți dau nici măcar un telefon. Îți aduci aminte de prietenii care nu s-au dat jos din mașină să vină să te salute, motivând diferite scuze și când te duci tu să-i saluți să constanți că motivele erau minciuni. În naivitatea mea chiar m-am autoinvitat la ziua fiicei unei prietene pe care o vedeam ca pe o soră. Îi și cumpărasem cadourile.  ”Dacă-i țineți ziua duminică, venim și noi. Sâmbătă nu avem cum să ajungem că sunt de serviciu.”, i-am spus – pentru ca la final să constat că nici măcar nu eram pe lista de invitați. Îți aduci aminte și de cei cărora le-ai organizat nunta cap-coadă prin telefon, mail sau cum ai avut posibilitatea și pentru că nu ai ajuns la nunta lor fiind gravidă și aproape de naștere, dar totuși ți-ai făcut datoria față de ei, renunță la prietenia ta că trebuia să mergi să dea la număr. Îți aduci aminte și de acei prieteni care s-au dezis de tine doar pentru că ai îndrăznit să-ți spui public povestea nașterii și să te acuze că le periclitezi viitorul în domeniul medical, dacă DOAMNE FEREȘTE sunt asociați cu tine! Ce ipocrizie! Mă bușește râsul acum.

De unii dintre acești ziși prieteni m-am rupt cu totul. De unii ... încă sper că se mai poate salva prietenia, deși ușor, ușor îți dai seama că te agăți de ceva ce într-un final se va rupe. Îți dai seama că degeaba le scrii prietenilor din afară, dacă la final răspunsul este același: ”Suntem bine. Voi?”

Apoi mai iei o gură de cafea și îți aduci aminte de ceilalți. Cei care din senin îți scriu: ”Hei! Vă așteptăm la o clătită, când ești mai liberă cu munca.” Și răspunzi cu dragă inimă că mergi, dar se mai întâmplă o nefăcută și trebuie să stai prin spitale, în loc să pui dulceață în clătite. Mai sunt cei care-ți trimit un mesaj de ”La mulți ani!” însoțit cu vreo 10 poze ale bebelușului lor nou născut. Mai sunt cei pe care-i suni cu treabă și când îți văd numărul pe ecran îți răspund entuziasmați ”Wow, sis! Ce surpriză!”, iar la final închid cu ”Mă bucur că m-ai sunat! A fost o surpriză plăcută!”

Îți aduci aminte de Jimmy care mereu îți scrie, te întreabă de sănătate și când mai ajungi prin Brașov,  iar tu îi răspunzi în fugă sau deloc. Îți aduci aminte după vreo 2 săptămâni că ți-a scris și zici că-i raspunzi, dar uiți iar.

Îți aduci aminte de ceilalți care sunt plecați în afară și cărora le scrii ani de zile la rând, chiar dacă îți răspund în 2 peri. Îi prețuiești cu adevărat pentru că atunci când ți-a fost greu, ei ți-au fost alături. Și vine ziua în care îți scriu ei din senin: ”Mă bucur că tot mi-ai scris, chiar dacă nu puteam să-ți răspund.”, iar apoi să-ți povestească problemele cu care s-au confruntat și care au dus la răcirea relației de prietenie.

Mai sunt și cei care de fiecare dată când vin în țară te sună să te vezi cu ei, sau îți reamintesc că ușa casei lor îți va fi mereu deschisă când ai chef de o excursie prin Germania, Italia, Belgia, Anglia sau Franța.

Și sunt cei cu care vorbești zilnic sau cei care ți-au întins o mână de ajutor venind de la mii de kilometri distanță. Sunt cei care te întreabă săptămânal de moțoțic și îi aduc mereu un cadou când se văd. Sunt cei care te sună dimineața pe cameră să beți cafeaua împreună ei fiind plecați din țară. Sunt cei care te sună dacă ești acasă în ziua de Crăciun și te trezești cu ei la Brașov, aducând cadouri pentru TOȚI membrii familiei.

Vezi tu mamă, nu trebuie să-ți fie milă că nu am prieteni. Am prieteni ADEVĂRAȚI, mamă! doar că le-am acordat mai puțină atenției. Pentru asta dragii mei – VĂ ROG SĂ MĂ IERTAȚI!